Incepe sa fie primavara. E ciudat cum, de fiecare data cand trece iarna, par sa nu mai am rabdare. Vreau sa ies din casa, vreau sa ma plimb aiurea, vreau sa vad locuri noi. Daca pana acum, fiecare intentie a mea de a-mi lua bicicleta si a iesi in natura era oprita de frigul de afara, odata cu incalzirea vremii pot, in sfarsit, sa imi pun planurile in aplicare.
Toata iarna m-am gandit ce faina a fost ultima iesire de anul trecut, la sfarsitul lui Noiembrie, cand, impreuna cu Catalin, am fost prin padurile din Nordul Regensburgului si ne-am inamolit, mai rau ca porcii. E ciudat cum, o situatie care in mod normal ar genera atat disconfort, poate fi cateodata atat de placuta! Cunoscatorii probabil ca ma inteleg.
Si cum anul acesta mi-am propus sa profit de fiecare ocazie, intrucat si Denisa si-a manifestat dorinta de a lua o pauza de la invatat, am planificat amandoi pentru Duminica, o iesire in natura, cu bicicletele.
Dupa ce am mancat bine, in jurul pranzului am plecat spre Grass. Am parasit drumul principal la Oberisling, cand am inceput sa urcam usor. Odata cu ultima casa din sat s-a terminat si asfaltul si s-a accentuat si urcarea. Si cum ii sta bine oricarui urcus, dupa prima culme a dealului a urmat a doua, si mai accentuata. Spre surprinderea mea, Denisa a reusit sa urce pana la capat, incurajata poate si de faptul ca spre Neudorf drumul a devenit aproape plat.
Imediat dupa Neudorf am intrat in padurea de la Hoehenhof (Curtea Inalta). Am mai fost aici de cateva ori si mereu am avut acelasi sentiment. E ceva ciudat cu padurea asta. E foarte deasa si are 4 constructii interesante, unite intre ele prin alei foarte late, cu intersectii asfaltate. Peste tot sunt indicatoare cu „Atentie“, „Pericol“ sau „Fotografiatul interzis“ dar niciunde nu scrie de ce. Din loc in loc se gasesc stalpi cu camere de luat vederi. Arata asa, a baza militara ultra-secreta dezafectata. Cea mai ciudata dintre constructii se gaseste in estul padurii. Aceasta este si incercuita cu gard de sarma ghimpata in spatele caruia sunt maluri de pamant in care sunt turnate bunkere din ciment. De pe aleile din jur nu vezi nimic. Singurul loc unde privirea poate sa patrunda este intrarea principala. Acolo, in spatele unei porti mari de fier se vad garaje pe ale caror usi scrie ceva cu litere rusesti. Ce? Nu stiu! Ciudat nu?
Prima oara am ajuns in padurea asta intr-o vara, pe inserate. Cumva, cum am intrat s-a lasat ceata. Desi era inca lumina afara, acolo in padure era aproape intuneric. Va dati seama cam ce sentiment ai cand mergi singur printr-o padure, e semi-intuneric, e ceata si dintr-o data dai de niste cladiri masive ce par parasite, dar cu sistem de supraveghere video si gard de sarma ghimpata cu buncare de aparare si inscriptii chirilice. De atunci am mai fost de cateve ori, pe zi, fara ceata, dar sentimentul a fost mereu acelasi.
Parasind „Padurea Sovietica“ (asa imi place mie sa ii zic), am coborat la propriu pe un drum foarte accidentat in Gebelkofen. Aici am oprit la un fel de „conac“. O cladire veche transformata acum in bloc de locuinte. De acest lucru ne-am prins tarziu, intrucat aproape nimic nu a lasat sa se vada adevarata intrebuintare actuala a imobilului. Inconjurat de apa, conacul se afla in mijlocul unui mic parculet. Accesul se face pe doua poduri, dintre care unul din lemn, acoperit. De jur-imprejur, totul este impodobit cu lampadare rustice. Dupa cum a zis si Denisa, singurul lucru care lipseste este vegetatia. Probabil ca vara, cand va fi multa verdeata, va arata cu totul altfel. Cum nu era nimeni pe acolo, ne-am oprit, am admirat, am facut cateva poze si am plecat mai departe.
Inaintand spre vest, paralel cu Regensburgul, prin Wolkering, am trecut peste autostrada A93 si inainte de a cobora spre BadAbach am cotit la dreapta, prin Seedorf. Asa am ajuns in Niedergebraching, unul dintre cele mai faine si instarite sate pe care le-am vazut in Germania. Pe langa pozitia lui la marginea unei paduri ce seamana mai mult cu un parc, cu alei amenajate si banci, satul ne-a mpresionat prin casele moderne si masinile parcate in curtile oamenilor. Mergand prin sat, observi ba un Ferrari, ba un Lamborghini, ba un Porsche, ba un Lamborghini si un Porsche.
Din Niedergebraching am ajuns in Grossberg, care, dupa cum ii spune si numele este asezat pe un fel de deal mare. Tot ce am coborat pana in acest moment in traseu a trebuit sa urcam acum, spre Pentling. La final, din fata Realului din Pentling, din nou prin Grass am ajuns repede acasa.
In total nu am mers decat 30 de km la o medie de 12 grade Celsius. Pentru Denisa a fost chiar o realizare, intrucat traseul nu a mai fost tocmai lin, ca saptamana trecuta, avand un castig in altitudine de aproximativ 420m. Desi a batut un vant rece si traseul nu a fost numai pe asfalt, ne-am bucurat din plin de vremea de inceput de primavara si ne-am simtit bine.
Toata iarna m-am gandit ce faina a fost ultima iesire de anul trecut, la sfarsitul lui Noiembrie, cand, impreuna cu Catalin, am fost prin padurile din Nordul Regensburgului si ne-am inamolit, mai rau ca porcii. E ciudat cum, o situatie care in mod normal ar genera atat disconfort, poate fi cateodata atat de placuta! Cunoscatorii probabil ca ma inteleg.
Si cum anul acesta mi-am propus sa profit de fiecare ocazie, intrucat si Denisa si-a manifestat dorinta de a lua o pauza de la invatat, am planificat amandoi pentru Duminica, o iesire in natura, cu bicicletele.
Dupa ce am mancat bine, in jurul pranzului am plecat spre Grass. Am parasit drumul principal la Oberisling, cand am inceput sa urcam usor. Odata cu ultima casa din sat s-a terminat si asfaltul si s-a accentuat si urcarea. Si cum ii sta bine oricarui urcus, dupa prima culme a dealului a urmat a doua, si mai accentuata. Spre surprinderea mea, Denisa a reusit sa urce pana la capat, incurajata poate si de faptul ca spre Neudorf drumul a devenit aproape plat.
Imediat dupa Neudorf am intrat in padurea de la Hoehenhof (Curtea Inalta). Am mai fost aici de cateva ori si mereu am avut acelasi sentiment. E ceva ciudat cu padurea asta. E foarte deasa si are 4 constructii interesante, unite intre ele prin alei foarte late, cu intersectii asfaltate. Peste tot sunt indicatoare cu „Atentie“, „Pericol“ sau „Fotografiatul interzis“ dar niciunde nu scrie de ce. Din loc in loc se gasesc stalpi cu camere de luat vederi. Arata asa, a baza militara ultra-secreta dezafectata. Cea mai ciudata dintre constructii se gaseste in estul padurii. Aceasta este si incercuita cu gard de sarma ghimpata in spatele caruia sunt maluri de pamant in care sunt turnate bunkere din ciment. De pe aleile din jur nu vezi nimic. Singurul loc unde privirea poate sa patrunda este intrarea principala. Acolo, in spatele unei porti mari de fier se vad garaje pe ale caror usi scrie ceva cu litere rusesti. Ce? Nu stiu! Ciudat nu?
Prima oara am ajuns in padurea asta intr-o vara, pe inserate. Cumva, cum am intrat s-a lasat ceata. Desi era inca lumina afara, acolo in padure era aproape intuneric. Va dati seama cam ce sentiment ai cand mergi singur printr-o padure, e semi-intuneric, e ceata si dintr-o data dai de niste cladiri masive ce par parasite, dar cu sistem de supraveghere video si gard de sarma ghimpata cu buncare de aparare si inscriptii chirilice. De atunci am mai fost de cateve ori, pe zi, fara ceata, dar sentimentul a fost mereu acelasi.
Parasind „Padurea Sovietica“ (asa imi place mie sa ii zic), am coborat la propriu pe un drum foarte accidentat in Gebelkofen. Aici am oprit la un fel de „conac“. O cladire veche transformata acum in bloc de locuinte. De acest lucru ne-am prins tarziu, intrucat aproape nimic nu a lasat sa se vada adevarata intrebuintare actuala a imobilului. Inconjurat de apa, conacul se afla in mijlocul unui mic parculet. Accesul se face pe doua poduri, dintre care unul din lemn, acoperit. De jur-imprejur, totul este impodobit cu lampadare rustice. Dupa cum a zis si Denisa, singurul lucru care lipseste este vegetatia. Probabil ca vara, cand va fi multa verdeata, va arata cu totul altfel. Cum nu era nimeni pe acolo, ne-am oprit, am admirat, am facut cateva poze si am plecat mai departe.
Inaintand spre vest, paralel cu Regensburgul, prin Wolkering, am trecut peste autostrada A93 si inainte de a cobora spre BadAbach am cotit la dreapta, prin Seedorf. Asa am ajuns in Niedergebraching, unul dintre cele mai faine si instarite sate pe care le-am vazut in Germania. Pe langa pozitia lui la marginea unei paduri ce seamana mai mult cu un parc, cu alei amenajate si banci, satul ne-a mpresionat prin casele moderne si masinile parcate in curtile oamenilor. Mergand prin sat, observi ba un Ferrari, ba un Lamborghini, ba un Porsche, ba un Lamborghini si un Porsche.
Din Niedergebraching am ajuns in Grossberg, care, dupa cum ii spune si numele este asezat pe un fel de deal mare. Tot ce am coborat pana in acest moment in traseu a trebuit sa urcam acum, spre Pentling. La final, din fata Realului din Pentling, din nou prin Grass am ajuns repede acasa.
In total nu am mers decat 30 de km la o medie de 12 grade Celsius. Pentru Denisa a fost chiar o realizare, intrucat traseul nu a mai fost tocmai lin, ca saptamana trecuta, avand un castig in altitudine de aproximativ 420m. Desi a batut un vant rece si traseul nu a fost numai pe asfalt, ne-am bucurat din plin de vremea de inceput de primavara si ne-am simtit bine.
Un comentariu:
Frumos! se anuntza o primavara/vara periculos de activa :)
@Bogdan cred ca pana la urma mergi in Viena cu Denisa...ca "nepotu" .....:))))
Trimiteți un comentariu