Imi aduc aminte cum ma simteam cand eram mic si stiam ca a doua zi urma sa plec in tabara, excursie sau cu ai mei in concediu. Nu mai aveam stare, nu mai aveam rabdare si tin minte cum noaptea nu puteam sa dorm, gandindu-ma la plecarea de a doua zi. O data cu trecerea timpului, sentimentul acela de pofta de aventura si necunoscut a disparut, lasand loc unei abordari mult mai pragmatice a "evenimentului" in fata caruia te afli.
Totusi, pentru prima oara dupa multi ani, sambata 28 mai in timp ce imi pregateam bagajul pentru prima parte a excursiei de-a lungul Dunarii, de la Donaueschingen (Obarsia Dunarii) la Regensburg, am simtit din nou acel 'ceva'. Printre grijile ca sa nu uit nimic, sa nu iau nimic in plus si mai ales ca panierele sa fie bine echilibrate, am simtit din nou acea nerabdare sa treaca noaptea mai repede ca sa pot pleca in sfarsit in excursia pe care o planuisem de ceva vreme.
Ziua 1
Am plecat de acasa duminica dimineata in jurul orei 7. Desi numai coborare, cei trei kilometri pana la gara i-am facut foarte incet, foarte atent la manevrabilitatea bicicletei cu cele 15 kg de bagaj extra. Nu am mai mers niciodata atat de incarcat si prima impresie pe care am avut-o cand m-am suit pe bicicleta a fost ca in nici un caz nu o sa pot tine o traiectorie dreapta. Noroc ca a fost numai prima impresie.
Fiind duminica si anuntandu-se o zi frumoasa, am fost foarte ingrijorat de faptul ca va fi foarte mare aglomeratie in tren. Ajuns insa pe peron si urcandu-ma in tren, am observat ca de fapt eram singur .... in tot trenul. Am ales sa plec duminica, tocmai pentru acest tren, Regional-ul Express 4590, introdus special pentru biciclistii de duminica, care vor sa pedaleze de-a lungul Dunarii. Astfel, trenul a avut numai 2 vagoane, dintre care unul numai pentru biciclete. Dupa ce am asigurat bicicleta cu curelele puse la dispozitie de vagon, m-am instalat confortabil in restul trenului, pentru cele aproape 4 ore pana la Ulm.
Pentru a ajunge la Donaueschingen, a trebuit sa schimb in Ulm. Trenul de Regensburg m-a lasat la linia 1 si cum mai departe trebuia sa plec de la linia 8 am inceput sa imping bicicleta pe peron, prin pasajul special amenajat pentru biciclete. Insa spre surprinderea mea, pasajul s-a terminat la linia 6, asa ca mai departe a trebuit sa cobor si apoi sa urc scarile din pasajul pietonal spre peronul liniei 8. Ai zice ca e usor sa urci si sa cobori niste trepte cu un bagaj de 30 de kilograme. Ei bine, cand bagajul este o bicicleta cu greutatea disproportionat asezata, nu este. Cu ajutorul altor calatori, care au sarit imediat cand au vazut cum ma chinui, am reusit sa ajung pe peron chiar la timp pentru sosirea trenului. Daca pana aici am calatorit singur in tren, dupa Ulm de abia daca am mai gasit loc sa stau jos.
In Donaueschingen am ajuns aproape de ora 3. In gara se afla un panou mare ce intampina turistii si ofera informatii despre localitate si despre Dunare. Am iesit repede din gara si am pornit in sfarsit, pe bicicleta spre centrul vechi. Orasul in sine este mic, singurele atractii find cele legate de izvorul Dunarii. Am trecut de primarie, de piata centrala si am ajuns in sfarsit la monumentul numit Donauquelle (Izvorul Dunarii). Din pacate accesul se face numai prin coborarea unor scari si cum locul "colcaia" de minoritari de-ai nostri, m-am multumit cu cateva poze de sus ale monumentului si am plecat mai departe, spre izvorul real al Dunarii.
Dunarea propriu-zisa se formeaza prin unirea a doua paraie, Breg si Brigach. Daca izvorul turistic era plin de ... turisti, izvorul geografic era pustiu asa ca am avut timp berechet pentru poze.
Cum pentru prima zi am planificat numai vizitarea Donaueschingen-ului, imediat dupa ce am plecat de la locul de unde Dunarea incepe sa isi poarte numele, am pedalat primii 10 km din traseul numit Donauradweg ("pista de bicicleta a Dunarii") pana la campingul de pe malul lacului Riedsee. Ajuns aici, am platit cei 10 € pentru campare, mi-am intins cortul si m-am pregatit pentru somn.
De adormit, am adormit instant si as vrea sa spun ca am dormit 'neintors', insa nu a fost asa. M-am trezit in mijlocul noptii, paralizat de frig, tremurand din toate incheieturile. De abia am putut sa desfac sacul de dormit, sa imi caut ceva in bagaje sa mai imi pun ceva pe mine. Desi pe zi a fost extrem de cald, noaptea temperatura a scazut foarte mult. Din pacate, pana la rasaritul soarelui, mai mult am tremurat decat am dormit.
Ziua 2
De incalzit m-am incalzit numai spre dimineata. Desi m-am trezit in jur de 7, de abia la 9 m-am pus in miscare. Dupa un mic dejun pe fuga, am plecat la drum. Incurajat acum de vremea buna, primii kilometri au trecut foarte repede si imediat am ajuns la locul numit "Scufundarea Dunarii". Datorita solului, in momentul in care Dunarea nu este umflata, ea curge efectiv pe sub pamant. Astfel, la suprafata cursul Dunarii seamana mai mult cu un drum forestier de pe la noi.
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost bunavointa cu care te intampina ceilalti ciclisti de pe traseu. Cum te vad cu paniere incarcate, imediat oamenii se saluta, iti zambesc, chiar te opresc si te intreaba de unde vii si incotro mergi. Asa am cunoscut doua cupluri, pe biciclete tandem, care veneau din .... Australia. Erau plecati de 2 ani de acasa, facusera Australia, Africa, Asia, acum erau in Europa si mergeau spre America. Pe cicloturistii adevarati ii reconosti imediat. De obicei sunt cupluri, foarte arsi de soare, EL ne-barbierit - este mereu primul iar EA - cu aparatul foto in mana pedaleaza repede dupa EL. Ambii sunt mereu zambitori si mereu dornici sa povesteasca despre calatoria lor.
Dupa Tuttlingen, primul oras mai mare prin care am trecut, am intrat cu adevarat in munti. Din punct de vedere al peisajului, asta a fost cea mai frumoasa parte a traseului. Valea se ingusteaza foarte mult, prin defileu trecand numai Dunarea, pista de biciclete si calea ferata. Privelistea este pur si simplu extraordinara, peisajul este de vis, drumul trecand prin foarte multe tunele si peste poduri de lemn acoperite.
Pana in Sigmaringen am facut numai o oprire mai serioasa pentru pranz. In rest am mers intins, singurele opriri mici fiind la diferitele izvoare de pe traseu. In Sigmaringen am ajuns in jurul orei 4. Atractia principala a orasului este evident castelul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, locul de nastere al lui Ferdinand I, regele Romaniei. Dupa o plimbare la pas prin centrul istoric al orasului, am urcat panta ce duce spre intrarea in castel si m-am oprit pentru odihna pe o banca la umbra unui stejar batran in curtea castelului. Per total, Sigmaringen-ul este extraordinar de frumos, curat si ingrijit. Mi-ar fi placut sa fi stat mai mult aici, dar a trebuit sa plec mai departe, caci pana la locul de campare mai aveam inca 30 de kilometri.
Pana la punctul final al zilei, am urmat malul drept al Dunarii. Valea s-a deschis din nou iar satele s-au inmultit, peisajul pierzand din frumusete. Ultimii kilometri i-am pedalat printre zone agricole si sate prost ingrijite. Seara am ajuns in Riedlingen, un mic orasel situat bineinteles pe malul Dunarii. In 9 ore am facut o distanta de 127 de kilometri, pe un soare arzator, in schimb avand parte de un peisaj frumos.
Spre deosebire de satele prin care tocmai trecusem, Riedlingen-ul este foarte ingrijit cu toate cladirile vechi frumos renovate. Dupa cateva poze in centru, am plecat repede spre camping. In timp ce pedalam, toata ziua m-am gandit ca atunci cand o sa ajung la camping o sa imi iau o pizza mare. Spre ghinionul meu, campingul din Riedlingen nu este de fapt un camping. Familia Weiss (Albu, dar de la ei) pune la dispozitie turistilor gradina proprie, contra unei sume de 5 euro. Deci nefiind nici un camping, nu este nici restaurant asa ca mi-am lasat bagajele la ei si, oricat ar fi de frustrant sa faci cale intoarsa, m-am repezit pana la prima ghereta pe care o vazusem in drum: un turc ce vindea Dönner (kebab). Mi-am cumparat 2 dönneri, un suc si o portie mare de cartofi prajiti si m-am intors la familia cu campingul.
Spre deosebire de seara precedenta, cand in camping a fost foarte mare agitatie, la familia Weiss am fost singur, asa ca am profitat din plin de asta. Dupa ce mi-am intins cortul si am facut un dus fierbinte, m-am asezat pe banca, la umbra sa imi mananc dönnerii. Patit fiind de noaptea trecuta, m-am imbracat mult mai bine. O singura data am fost trezit de catre o pisica, cred, care voia sa imi studieze cortul.
Ziua 3
Desi am pus ceasul la 8, m-am trezit singur la 7. Dupa ce am mancat ceea ce imi mai ramasese de seara, mi-am strans tabara, mi-am impachetat panierele si am plecat mai departe. Primii kilometri ai zilei au fost ceva mai grei, intrucat pista de biciclete s-a desprins de Dunare si a trebuit sa urc niste dealuri. Odata revenit insa pe malul fluviului drumul a devenit iar drept, asa ca pana la Ehingen nici nu stiu cum a trecut timpul.
Intre Ehingen si Ulm, traseul de biciclete urmareste malul stang al Dunarii. Pe masura ce m-am apropiat de Ulm, zona a devenit din ce in ce mai industrializata, pana in momentul in care am intrat in Ulm. De acolo, si pana in centrul orasului, am mers printr-un fel de parc natural, ce urmareste cursul raului.
In centru, mi-am cumparat doi covrigi si o sticla de suc si m-am postat chiar in fata Domului, pe o banca, la umbra. Orasul in sine este destul de frumos colorat, cu cladirile vechi renovate si lumea frumos imbracata. Dupa vreo ora de pauza, la fel cum am intrat in oras am si iesit, prin parcul natural ce urmareste cursul raului. Imediat dupa Ulm am trecut si de prima autostrada pe care am intalnit-o de cand am plecat din Donaueschingen. In Germania, e destul de rar sa nu intalnesti o autostrada pe o raza de 200 de kilometri.
Pana in Günzburg am mers drept printr-o padure pe o distanta destul de mare. Apoi drumul a parasit malul raului, pista de biciclete pierzandu-se de tot. Am fost nevoit sa ma urc pe strada, pe o portiune destul de circulata. Acum nu stiu daca am gresit eu traseul sau chiar pe acolo era si drumul pentru biciclisti, dar acest punct a fost singura data cand a trebuit sa merg pe aceeasi strada ca si masinile.
Cu putin inainte de a ajunge la finalul zilei, am ajuns in Lauingen. Aici, pentru prima data in ultimele trei zile, au inceput sa se adune norii. Desi deasupra mea era inca senin, in departare a inceput sa fie din ce in ce mai intunecat. Locatia finala pentru ziua a treia a fost Dillingen. Cumva, fara sa imi dau seama, am tot urcat, asa ca ultimii kilometri prin centrul orasului au fost o coborare continua. Astfel am incheiat ziua, dupa aproape 9 ore de mers, inaintand cu 125 de kilometri.
Daca despre campingul de la familia Weiss (din Riedlingen) nu stiam mare lucru, despre campingul din Dillingen, numit Eichwaldstuben, stiam ca e un camping in toata regula. Asa ca, la fel ca in ziua precedenta, toata ziua m-am gandit la pizza pe care urma sa o mananc odata ce voi fi ajuns la final. Numai ca, ghinion din nou. Aici era "Ruhe Tag" (Zi de liniste). Dupa ce am cautat in zadar pe cineva ca sa ma inregistrez (si sa platesc), cum vremea buna se cam terminase, am decis sa imi pun repede cortul. Bine am facut, caci imediat ce am terminat, s-a si pus ploaia.
Interesant este ca, desi Ruhe Tag, toate facilitatile erau deschise cu exceptia receptiei si a restaurantului. Asa ca, dupa un dus fierbinte, a trebuit sa ma multumesc cu niste paine si crenvursti la borcan dintr-o benzinarie din apropiere. Vecini cu mine de camping au fost niste rusi iesiti la pensie, care au petrecut pana seara tarziu. De voie de nevoie, a trebuit sa adorm pe acordurile unor slagare vechi rusesti, acompaniate de zgomotul ploii lovind panza cortului. Am dormit neintors.
Ziua 4
Desi a plouat toata noaptea si a fost frig, m-am trezit foarte odihnit. Cum inca ploua, am zis sa astept totusi ca poate-poate se opreste. Din pacate, pentru ziua a patra aveam stabilit si cea mai lunga etapa a traseului, de peste 130 de kilometri. Cum la ora 8 ploaia inca nu se oprise, a trebuit sa imi fac curaj, mi-am strans cortul si m-am pregatit sa plec. Am mai cautat din nou pe cineva de la receptie sa platesc pentru cazare, dar cum era tot inchis am renuntat, m-am suit pe bicicleta si am plecat la drum. Imediat ce am iesit din camping insa, s-a pus si mai tare ploaia asa ca am oprit la intrarea unui magazin si mi-am pus toate hainele de ploaie.
Pauza de mic-dejun am facut-o dupa vreo 20 de kilometri, cand s-a mai potolit ploaia. Undeva pe malul Dunarii, la o troita, mi-am continuat masa de seara cu crenvursti la borcan si paine. Plecat iar la drum, s-a pus din nou ploaia, dar de data aceasta o ploaie marunta. Dealtfel vremea asa a ramas pana seara. Se pare ca norii m-au urmarit toata ziua intrucat deasupra mea a fost mereu intunecat iar la orizont parea senin.
Desi vremea era cum era, am facut centrul Donauwörth-ului la pas iar apoi am trecut pe langa fabrica Eurocopter, mai precis pe langa zona de testare a elicopterelor. In momentul in care am trecut eu, cineva facea niste manevre destul de ciudate cu o "caroserie" de elicopter la o inaltime destul de mica de sol. Poze nu am facut, deoarece era interzis printr-un indicator.
Pana seara pista de biciclete a alternat mereu, urcand pe digul facut pe malul Dunarii, apoi coborand de pe dig si trecand prin diferite localitati. O singura data drumul s-a desprins de rau si s-a incapatanat sa urce la Augustinerberg (muntele lui Augustin) asa ca vrand-nevrand a trebuit sa ma conformez si sa ma alatur. Desi dreapta si nu tocmai inclinata si desi ar fi trebuit sa fiu practic adapostit de copacii de pe ambele parti ale drumului, panta spre Augustinerberg a fost unul din cele mai urate momente ale excursiei intrucat ploaia s-a intetit si s-a pus si un vanticel din fata.
Am tot cautat un loc adapostit si uscat unde sa opresc pentru pauza de masa, dar din pacate nu prea am avut noroc. Asa ca, la un moment dat, cand s-a oprit putin ploaia, pur si simplu m-am oprit pe dig si m-am apucat sa mananc din biscuitii pe care ii mai aveam la mine. Din pacate chiar in acel loc, se oprise si o "familie" de gaste. La inceput surprinse, imediat ce si-au dat seama ce se intampla, au plecat foarte suparate si afectate de sosirea mea.
In Ingolstadt am ajuns dupa-amiaza. Poate si din cauza vremii, insa orasul mi s-a parut foarte trist. Intrucat a plouat mereu marunt, nu am oprit prea mult si am plecat mai departe.
Cum am iesit insa din Ingolstadt s-a oprit si ploaia, mai departe fiind acompaniat numai de vantul din fata. Astfel, dupa aproape 11 ore de pedalat in conditii in care in mod normal nici nu as fi iesit din casa, am facut cei 133 de kilometri propusi din etapa a patra. Avand in vedere experienta din zilele precedente, gandul la pizza pe care ar fi urmat sa o mananc a fost mereu intrerupt de ghicitul motivului pentru care de fapt n-am s-o mananc. Ajuns la camping, bineinteles, restaurantul era inchis pentru renovare. Cine se astepta!!! Soc!!! Desi am fost sfatuit sa merg in cel mai apropiat sat pentru o pizzerie, avand in vedere modul in care mi-am petrecut ziua care tocmai se incheiase, am renuntat si am mancat iar .... biscuiti.
Singurul avantaj al vantului ce a batut toata ziua a fost faptul ca mi-a uscat cortul strans de dimineata pe ploaie. Cum era deja racoare, dupa un dus fierbinte, mi-am luat pe mine tot ce mai aveam curat si m-am bagat in cort. Am adormit instant.
Ziua 5
Joi dimineata m-am trezit din nou fresh pentru o noua zi de pedalat. Pentru ultima zi a excursiei mi-au mai ramas numai 60 de kilometri, in principal pe un traseu pe care l-am facut de multe ori. Am strans repede tabara si am plecat la drum.
In scurt timp am ajuns la Weltenburg, la manastire. Desi de obicei aici este plin de lume, de data aceasta nu era mai nimeni. Arata ciudat curtea interioara a berariei cu atata liniste.
Pentru a trece de cheile Dunarii, am avut de ales intre a urca pe munte sau a lua vaporul pana la Kelheim. Intrucat prin munte am mai fost odata, si cum bicicleta era destul de grea acum, am ales vaporul. Imediat ce a sosit, am lasat bicicleta intr-un fel de hol (daca pot sa ii spun asa) si am urcat pe punte. Excursia in sine a durat cam 20 de minute, timp in care am trecut destul de incet printre stancile abrupte ale rezervatiei Weltenburg-Kelheim.
De la Kelheim, traseul chiar imi este arhicunoscut. Asa ca mi-a fost foarte greu sa imi mentin concentrarea pe ultimii 30 de kilometri. Cel putin dupa Matting, cand s-a zarit in departare pentru prima data turnul de televiziune din Regensburg, de abia daca mi-am mai gasit locul in sa. E uimitor cum in zilele precedente primii 60 de kilometri nici nu ii remarcam cum treceau si acum, parca de abia se scurgeau.
Am tinut neaparat ca punctul final al zilei sa fie in fata Domului din Regensburg, ocolind astfel destul de mult. Motivul principal este ca saptamana viitoare, cand voi pleca spre Viena, sa am un punct "simbolic" de start.
Acasa am ajuns in jurul orei 2, reusind astfel sa strabat cei 453 de kilometri in aproximativ 28 de ore de pedalat efectiv.
In incheiere, am pus cap la cap, ceea ce am filmat:
Totusi, pentru prima oara dupa multi ani, sambata 28 mai in timp ce imi pregateam bagajul pentru prima parte a excursiei de-a lungul Dunarii, de la Donaueschingen (Obarsia Dunarii) la Regensburg, am simtit din nou acel 'ceva'. Printre grijile ca sa nu uit nimic, sa nu iau nimic in plus si mai ales ca panierele sa fie bine echilibrate, am simtit din nou acea nerabdare sa treaca noaptea mai repede ca sa pot pleca in sfarsit in excursia pe care o planuisem de ceva vreme.
Ziua 1
Am plecat de acasa duminica dimineata in jurul orei 7. Desi numai coborare, cei trei kilometri pana la gara i-am facut foarte incet, foarte atent la manevrabilitatea bicicletei cu cele 15 kg de bagaj extra. Nu am mai mers niciodata atat de incarcat si prima impresie pe care am avut-o cand m-am suit pe bicicleta a fost ca in nici un caz nu o sa pot tine o traiectorie dreapta. Noroc ca a fost numai prima impresie.
Fiind duminica si anuntandu-se o zi frumoasa, am fost foarte ingrijorat de faptul ca va fi foarte mare aglomeratie in tren. Ajuns insa pe peron si urcandu-ma in tren, am observat ca de fapt eram singur .... in tot trenul. Am ales sa plec duminica, tocmai pentru acest tren, Regional-ul Express 4590, introdus special pentru biciclistii de duminica, care vor sa pedaleze de-a lungul Dunarii. Astfel, trenul a avut numai 2 vagoane, dintre care unul numai pentru biciclete. Dupa ce am asigurat bicicleta cu curelele puse la dispozitie de vagon, m-am instalat confortabil in restul trenului, pentru cele aproape 4 ore pana la Ulm.
Pentru a ajunge la Donaueschingen, a trebuit sa schimb in Ulm. Trenul de Regensburg m-a lasat la linia 1 si cum mai departe trebuia sa plec de la linia 8 am inceput sa imping bicicleta pe peron, prin pasajul special amenajat pentru biciclete. Insa spre surprinderea mea, pasajul s-a terminat la linia 6, asa ca mai departe a trebuit sa cobor si apoi sa urc scarile din pasajul pietonal spre peronul liniei 8. Ai zice ca e usor sa urci si sa cobori niste trepte cu un bagaj de 30 de kilograme. Ei bine, cand bagajul este o bicicleta cu greutatea disproportionat asezata, nu este. Cu ajutorul altor calatori, care au sarit imediat cand au vazut cum ma chinui, am reusit sa ajung pe peron chiar la timp pentru sosirea trenului. Daca pana aici am calatorit singur in tren, dupa Ulm de abia daca am mai gasit loc sa stau jos.
In Donaueschingen am ajuns aproape de ora 3. In gara se afla un panou mare ce intampina turistii si ofera informatii despre localitate si despre Dunare. Am iesit repede din gara si am pornit in sfarsit, pe bicicleta spre centrul vechi. Orasul in sine este mic, singurele atractii find cele legate de izvorul Dunarii. Am trecut de primarie, de piata centrala si am ajuns in sfarsit la monumentul numit Donauquelle (Izvorul Dunarii). Din pacate accesul se face numai prin coborarea unor scari si cum locul "colcaia" de minoritari de-ai nostri, m-am multumit cu cateva poze de sus ale monumentului si am plecat mai departe, spre izvorul real al Dunarii.
Dunarea propriu-zisa se formeaza prin unirea a doua paraie, Breg si Brigach. Daca izvorul turistic era plin de ... turisti, izvorul geografic era pustiu asa ca am avut timp berechet pentru poze.
Cum pentru prima zi am planificat numai vizitarea Donaueschingen-ului, imediat dupa ce am plecat de la locul de unde Dunarea incepe sa isi poarte numele, am pedalat primii 10 km din traseul numit Donauradweg ("pista de bicicleta a Dunarii") pana la campingul de pe malul lacului Riedsee. Ajuns aici, am platit cei 10 € pentru campare, mi-am intins cortul si m-am pregatit pentru somn.
De adormit, am adormit instant si as vrea sa spun ca am dormit 'neintors', insa nu a fost asa. M-am trezit in mijlocul noptii, paralizat de frig, tremurand din toate incheieturile. De abia am putut sa desfac sacul de dormit, sa imi caut ceva in bagaje sa mai imi pun ceva pe mine. Desi pe zi a fost extrem de cald, noaptea temperatura a scazut foarte mult. Din pacate, pana la rasaritul soarelui, mai mult am tremurat decat am dormit.
Ziua 2
De incalzit m-am incalzit numai spre dimineata. Desi m-am trezit in jur de 7, de abia la 9 m-am pus in miscare. Dupa un mic dejun pe fuga, am plecat la drum. Incurajat acum de vremea buna, primii kilometri au trecut foarte repede si imediat am ajuns la locul numit "Scufundarea Dunarii". Datorita solului, in momentul in care Dunarea nu este umflata, ea curge efectiv pe sub pamant. Astfel, la suprafata cursul Dunarii seamana mai mult cu un drum forestier de pe la noi.
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost bunavointa cu care te intampina ceilalti ciclisti de pe traseu. Cum te vad cu paniere incarcate, imediat oamenii se saluta, iti zambesc, chiar te opresc si te intreaba de unde vii si incotro mergi. Asa am cunoscut doua cupluri, pe biciclete tandem, care veneau din .... Australia. Erau plecati de 2 ani de acasa, facusera Australia, Africa, Asia, acum erau in Europa si mergeau spre America. Pe cicloturistii adevarati ii reconosti imediat. De obicei sunt cupluri, foarte arsi de soare, EL ne-barbierit - este mereu primul iar EA - cu aparatul foto in mana pedaleaza repede dupa EL. Ambii sunt mereu zambitori si mereu dornici sa povesteasca despre calatoria lor.
Dupa Tuttlingen, primul oras mai mare prin care am trecut, am intrat cu adevarat in munti. Din punct de vedere al peisajului, asta a fost cea mai frumoasa parte a traseului. Valea se ingusteaza foarte mult, prin defileu trecand numai Dunarea, pista de biciclete si calea ferata. Privelistea este pur si simplu extraordinara, peisajul este de vis, drumul trecand prin foarte multe tunele si peste poduri de lemn acoperite.
Pana in Sigmaringen am facut numai o oprire mai serioasa pentru pranz. In rest am mers intins, singurele opriri mici fiind la diferitele izvoare de pe traseu. In Sigmaringen am ajuns in jurul orei 4. Atractia principala a orasului este evident castelul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, locul de nastere al lui Ferdinand I, regele Romaniei. Dupa o plimbare la pas prin centrul istoric al orasului, am urcat panta ce duce spre intrarea in castel si m-am oprit pentru odihna pe o banca la umbra unui stejar batran in curtea castelului. Per total, Sigmaringen-ul este extraordinar de frumos, curat si ingrijit. Mi-ar fi placut sa fi stat mai mult aici, dar a trebuit sa plec mai departe, caci pana la locul de campare mai aveam inca 30 de kilometri.
Pana la punctul final al zilei, am urmat malul drept al Dunarii. Valea s-a deschis din nou iar satele s-au inmultit, peisajul pierzand din frumusete. Ultimii kilometri i-am pedalat printre zone agricole si sate prost ingrijite. Seara am ajuns in Riedlingen, un mic orasel situat bineinteles pe malul Dunarii. In 9 ore am facut o distanta de 127 de kilometri, pe un soare arzator, in schimb avand parte de un peisaj frumos.
Spre deosebire de satele prin care tocmai trecusem, Riedlingen-ul este foarte ingrijit cu toate cladirile vechi frumos renovate. Dupa cateva poze in centru, am plecat repede spre camping. In timp ce pedalam, toata ziua m-am gandit ca atunci cand o sa ajung la camping o sa imi iau o pizza mare. Spre ghinionul meu, campingul din Riedlingen nu este de fapt un camping. Familia Weiss (Albu, dar de la ei) pune la dispozitie turistilor gradina proprie, contra unei sume de 5 euro. Deci nefiind nici un camping, nu este nici restaurant asa ca mi-am lasat bagajele la ei si, oricat ar fi de frustrant sa faci cale intoarsa, m-am repezit pana la prima ghereta pe care o vazusem in drum: un turc ce vindea Dönner (kebab). Mi-am cumparat 2 dönneri, un suc si o portie mare de cartofi prajiti si m-am intors la familia cu campingul.
Spre deosebire de seara precedenta, cand in camping a fost foarte mare agitatie, la familia Weiss am fost singur, asa ca am profitat din plin de asta. Dupa ce mi-am intins cortul si am facut un dus fierbinte, m-am asezat pe banca, la umbra sa imi mananc dönnerii. Patit fiind de noaptea trecuta, m-am imbracat mult mai bine. O singura data am fost trezit de catre o pisica, cred, care voia sa imi studieze cortul.
Ziua 3
Desi am pus ceasul la 8, m-am trezit singur la 7. Dupa ce am mancat ceea ce imi mai ramasese de seara, mi-am strans tabara, mi-am impachetat panierele si am plecat mai departe. Primii kilometri ai zilei au fost ceva mai grei, intrucat pista de biciclete s-a desprins de Dunare si a trebuit sa urc niste dealuri. Odata revenit insa pe malul fluviului drumul a devenit iar drept, asa ca pana la Ehingen nici nu stiu cum a trecut timpul.
Intre Ehingen si Ulm, traseul de biciclete urmareste malul stang al Dunarii. Pe masura ce m-am apropiat de Ulm, zona a devenit din ce in ce mai industrializata, pana in momentul in care am intrat in Ulm. De acolo, si pana in centrul orasului, am mers printr-un fel de parc natural, ce urmareste cursul raului.
In centru, mi-am cumparat doi covrigi si o sticla de suc si m-am postat chiar in fata Domului, pe o banca, la umbra. Orasul in sine este destul de frumos colorat, cu cladirile vechi renovate si lumea frumos imbracata. Dupa vreo ora de pauza, la fel cum am intrat in oras am si iesit, prin parcul natural ce urmareste cursul raului. Imediat dupa Ulm am trecut si de prima autostrada pe care am intalnit-o de cand am plecat din Donaueschingen. In Germania, e destul de rar sa nu intalnesti o autostrada pe o raza de 200 de kilometri.
Pana in Günzburg am mers drept printr-o padure pe o distanta destul de mare. Apoi drumul a parasit malul raului, pista de biciclete pierzandu-se de tot. Am fost nevoit sa ma urc pe strada, pe o portiune destul de circulata. Acum nu stiu daca am gresit eu traseul sau chiar pe acolo era si drumul pentru biciclisti, dar acest punct a fost singura data cand a trebuit sa merg pe aceeasi strada ca si masinile.
Cu putin inainte de a ajunge la finalul zilei, am ajuns in Lauingen. Aici, pentru prima data in ultimele trei zile, au inceput sa se adune norii. Desi deasupra mea era inca senin, in departare a inceput sa fie din ce in ce mai intunecat. Locatia finala pentru ziua a treia a fost Dillingen. Cumva, fara sa imi dau seama, am tot urcat, asa ca ultimii kilometri prin centrul orasului au fost o coborare continua. Astfel am incheiat ziua, dupa aproape 9 ore de mers, inaintand cu 125 de kilometri.
Daca despre campingul de la familia Weiss (din Riedlingen) nu stiam mare lucru, despre campingul din Dillingen, numit Eichwaldstuben, stiam ca e un camping in toata regula. Asa ca, la fel ca in ziua precedenta, toata ziua m-am gandit la pizza pe care urma sa o mananc odata ce voi fi ajuns la final. Numai ca, ghinion din nou. Aici era "Ruhe Tag" (Zi de liniste). Dupa ce am cautat in zadar pe cineva ca sa ma inregistrez (si sa platesc), cum vremea buna se cam terminase, am decis sa imi pun repede cortul. Bine am facut, caci imediat ce am terminat, s-a si pus ploaia.
Interesant este ca, desi Ruhe Tag, toate facilitatile erau deschise cu exceptia receptiei si a restaurantului. Asa ca, dupa un dus fierbinte, a trebuit sa ma multumesc cu niste paine si crenvursti la borcan dintr-o benzinarie din apropiere. Vecini cu mine de camping au fost niste rusi iesiti la pensie, care au petrecut pana seara tarziu. De voie de nevoie, a trebuit sa adorm pe acordurile unor slagare vechi rusesti, acompaniate de zgomotul ploii lovind panza cortului. Am dormit neintors.
Ziua 4
Desi a plouat toata noaptea si a fost frig, m-am trezit foarte odihnit. Cum inca ploua, am zis sa astept totusi ca poate-poate se opreste. Din pacate, pentru ziua a patra aveam stabilit si cea mai lunga etapa a traseului, de peste 130 de kilometri. Cum la ora 8 ploaia inca nu se oprise, a trebuit sa imi fac curaj, mi-am strans cortul si m-am pregatit sa plec. Am mai cautat din nou pe cineva de la receptie sa platesc pentru cazare, dar cum era tot inchis am renuntat, m-am suit pe bicicleta si am plecat la drum. Imediat ce am iesit din camping insa, s-a pus si mai tare ploaia asa ca am oprit la intrarea unui magazin si mi-am pus toate hainele de ploaie.
Pauza de mic-dejun am facut-o dupa vreo 20 de kilometri, cand s-a mai potolit ploaia. Undeva pe malul Dunarii, la o troita, mi-am continuat masa de seara cu crenvursti la borcan si paine. Plecat iar la drum, s-a pus din nou ploaia, dar de data aceasta o ploaie marunta. Dealtfel vremea asa a ramas pana seara. Se pare ca norii m-au urmarit toata ziua intrucat deasupra mea a fost mereu intunecat iar la orizont parea senin.
Desi vremea era cum era, am facut centrul Donauwörth-ului la pas iar apoi am trecut pe langa fabrica Eurocopter, mai precis pe langa zona de testare a elicopterelor. In momentul in care am trecut eu, cineva facea niste manevre destul de ciudate cu o "caroserie" de elicopter la o inaltime destul de mica de sol. Poze nu am facut, deoarece era interzis printr-un indicator.
Pana seara pista de biciclete a alternat mereu, urcand pe digul facut pe malul Dunarii, apoi coborand de pe dig si trecand prin diferite localitati. O singura data drumul s-a desprins de rau si s-a incapatanat sa urce la Augustinerberg (muntele lui Augustin) asa ca vrand-nevrand a trebuit sa ma conformez si sa ma alatur. Desi dreapta si nu tocmai inclinata si desi ar fi trebuit sa fiu practic adapostit de copacii de pe ambele parti ale drumului, panta spre Augustinerberg a fost unul din cele mai urate momente ale excursiei intrucat ploaia s-a intetit si s-a pus si un vanticel din fata.
Am tot cautat un loc adapostit si uscat unde sa opresc pentru pauza de masa, dar din pacate nu prea am avut noroc. Asa ca, la un moment dat, cand s-a oprit putin ploaia, pur si simplu m-am oprit pe dig si m-am apucat sa mananc din biscuitii pe care ii mai aveam la mine. Din pacate chiar in acel loc, se oprise si o "familie" de gaste. La inceput surprinse, imediat ce si-au dat seama ce se intampla, au plecat foarte suparate si afectate de sosirea mea.
In Ingolstadt am ajuns dupa-amiaza. Poate si din cauza vremii, insa orasul mi s-a parut foarte trist. Intrucat a plouat mereu marunt, nu am oprit prea mult si am plecat mai departe.
Cum am iesit insa din Ingolstadt s-a oprit si ploaia, mai departe fiind acompaniat numai de vantul din fata. Astfel, dupa aproape 11 ore de pedalat in conditii in care in mod normal nici nu as fi iesit din casa, am facut cei 133 de kilometri propusi din etapa a patra. Avand in vedere experienta din zilele precedente, gandul la pizza pe care ar fi urmat sa o mananc a fost mereu intrerupt de ghicitul motivului pentru care de fapt n-am s-o mananc. Ajuns la camping, bineinteles, restaurantul era inchis pentru renovare. Cine se astepta!!! Soc!!! Desi am fost sfatuit sa merg in cel mai apropiat sat pentru o pizzerie, avand in vedere modul in care mi-am petrecut ziua care tocmai se incheiase, am renuntat si am mancat iar .... biscuiti.
Singurul avantaj al vantului ce a batut toata ziua a fost faptul ca mi-a uscat cortul strans de dimineata pe ploaie. Cum era deja racoare, dupa un dus fierbinte, mi-am luat pe mine tot ce mai aveam curat si m-am bagat in cort. Am adormit instant.
Ziua 5
Joi dimineata m-am trezit din nou fresh pentru o noua zi de pedalat. Pentru ultima zi a excursiei mi-au mai ramas numai 60 de kilometri, in principal pe un traseu pe care l-am facut de multe ori. Am strans repede tabara si am plecat la drum.
In scurt timp am ajuns la Weltenburg, la manastire. Desi de obicei aici este plin de lume, de data aceasta nu era mai nimeni. Arata ciudat curtea interioara a berariei cu atata liniste.
Pentru a trece de cheile Dunarii, am avut de ales intre a urca pe munte sau a lua vaporul pana la Kelheim. Intrucat prin munte am mai fost odata, si cum bicicleta era destul de grea acum, am ales vaporul. Imediat ce a sosit, am lasat bicicleta intr-un fel de hol (daca pot sa ii spun asa) si am urcat pe punte. Excursia in sine a durat cam 20 de minute, timp in care am trecut destul de incet printre stancile abrupte ale rezervatiei Weltenburg-Kelheim.
De la Kelheim, traseul chiar imi este arhicunoscut. Asa ca mi-a fost foarte greu sa imi mentin concentrarea pe ultimii 30 de kilometri. Cel putin dupa Matting, cand s-a zarit in departare pentru prima data turnul de televiziune din Regensburg, de abia daca mi-am mai gasit locul in sa. E uimitor cum in zilele precedente primii 60 de kilometri nici nu ii remarcam cum treceau si acum, parca de abia se scurgeau.
Am tinut neaparat ca punctul final al zilei sa fie in fata Domului din Regensburg, ocolind astfel destul de mult. Motivul principal este ca saptamana viitoare, cand voi pleca spre Viena, sa am un punct "simbolic" de start.
Acasa am ajuns in jurul orei 2, reusind astfel sa strabat cei 453 de kilometri in aproximativ 28 de ore de pedalat efectiv.
In incheiere, am pus cap la cap, ceea ce am filmat:
4 comentarii:
Bravo Bogdan !! mult succes spre Viena ! Va tin pumnii sa aveti vreme buna.
Mersi. Adevărul e ca a fost fain.
Foarte frumoasa povestirea... Bogdan pot sa consider ca am luat parte la efortul tau (tinand cont ca citii tot) si sa mananc si eu o pizza asta seara, ca la cat ai asteptat-o tu mi se facu si mie pofta?
Data viitoare promit sa o conving pe Deni (daca imi zici tu) sa mearga cu tine la pizza in oras si sa te lase in pace cu mancarea romaneasca.
Ungurii-s de vina(aici te las pe tine sa continui :D), daca nu-i tineau doua ore in vama cred ca avea si chef de iesit la pizza.
Pizza făcută un casa sau ieşiţi in oras?
Trimiteți un comentariu