joi, 17 mai 2012

Padurea Forstmuehler

Am amanat foarte mult prima iesire de anul acesta. In mare parte datorita antrenamentului pentru semi-maratonul de pe 20 mai, dar si datorita vremii, care nu a fost foarte incurajatoare, am ales mereu sa fac altceva. Cam in fiecare an, pana la jumatatea lui mai, inregistram deja suta de kilometri noi. Anul trecut pe vremea aceasta eram pe ultima suta de metri pentru plecarea spre izvoarele Dunarii. Astfel am zis ca trebuie sa fac o pauza de la alergat, si ca neaparat, trebuie sa ies in natura cu bicicleta. 


Dupa cum mi-am promis anul trecut, cand ultima iesire am facut-o cu Alin in padurile din nordul Walhallei, am hotarat ca trebuie neaparat sa revin in acea zona. Astfel pentru sambata, 12 mai, am ales un traseu in cerc, care sa plece din Regensburg sa strabata padurea respectiva si sa se intoarca, paralel cu Dunarea, tot in nordul orasului.

Echipa de start s-a tot modificat, in special din cauza vremii. Cum prognoza meteo a prevazut cam toata saptamana ploi, a ramas stabilit ca daca nu ploua sambata dimineata, ne vom intalni cu totii echipati, la DEZ. Personal as fi mers si pe ploaie dar, am avut noroc, dimineata a fost innorat dar nu a plouat, asa ca in jur de 10 am plecat spre Donau Einkaufszentrum (DEZ).

Cand am ajuns, Catalin si Alin erau deja acolo. Ne-am dat seama repede ca nu ni se va mai alatura nimeni asa ca fara sa mai asteptam plecam la drum. Facem stanga la AlexCenter, pe IsarStrasse si curand iesim din zona cunoscuta mie. Chiar inainte sa trecem de calea ferata ajungem intr-o zona ce imi aduce aminte de Rovine-le din Craiova, apoi dincolo,  se vad lucrarile la prelungirea tangentei de est a orasului.

Cum iesim din Regensburg incepem urcarea pe dealul carierei de piatra. Daca la inceput urcarea e mai lina, cand parasim drumul principal panta se accentueaza, se transforma intr-una de 10% si ne pune serios la incercare picioarele amortite de perioada lunga de pauza. Ne regrupam sus in sat si dupa o scurta pauza de respirat, iesim in sfarsit de pe asfalt, in prima padure a zilei, numita Kreuther.




Trecem pe langa "celalalt turn de televiziune" din Regensburg si intram pe segmentul de linii drepte - "HohenLinie". Cu multe drumuri si poteci inguste, padurea arata ca un adevarat labirint, strabatut in diagonala de un drum forestier drept. Ajungem la intersectia din mijlocul padurii, unde se intretaie nu mai putin de 10 drumuri si facem stanga spre nord.





Drumul urca, coboara dar panta nu este foarte abrupta. E frig, umed dar totusi nu ploua. Trecem de zone populate numai de arbusti si ajungem in zone inconjurate de brazi la timp pentru prima ploaie a zilei. Gasim adapost sub coroana deasa a unor brazi batrani, unde si facem prima pauza, cat sa treaca ploaia.







Continuam spre nord, iesim din padure si ajungem iar la asfalt. La Ziegelhäusl facem dreapta si urmeaza o coborare in forta pe un drum proaspat asfaltat, inchis inca circulatiei. Cum in general ce cobori trebuie sa urci la loc, odata ajunsi jos, incepe chinul pe partea cealalta a vaii. Indicatorul arata o panta de 12%, dar personal cred ca cel putin spre final procentul a fost mai mare. In varf gasim un palc de case, foarte bine aranjate, ce cu greu l-am fi numit sat. Cu toate astea, indicatoarele arata ca pe partea dreapta a drumului se afla satul Reitling iar pe stanga Ölbrunn. Facem o pauza dupa ce terminam urcarea si pornim mai departe spre sud-est.








Chiar cand ma intrebam cum am reusit ca de data aceasta sa nu mai duc traseul prin balarii, drumul se termina brusc intr-o padurice. Reusim sa trecem de buruienile de la marginea ei, avansam printre copaci si iesim in partea cealalta intr-un lan de grau. Pastram lanul in dreapta si ajunsi la capat observam o poteca ingusta ce trece printre doua lacuri. Plouand zilele trecute, apa din lacul din stanga se revarsase peste poteca in lacul din dreapta. Neavand nici o sansa sa ocolim, luam bicicletele in spate si usor, pasim pe drum. Bineinteles ca poteca inundata era acum o balta de namol asa ca, vrand-nevrand, ne afundam pantofii in namolul moale. Dincolo de lacuri, regasim drumul asfaltat asa ca, in viteza, intram in cea de-a doua padure, numita Forstmuehler.












Aici peisajul imi este cunoscut, traseul suprapunandu-se pe anumite portiuni cu cel de anul trecut. Urmam cursul paraului al carui nume inca nu l-am aflat, urcam, coboram urcam iar si la un moment dat, dam de o poarta mare inchisa ce ne opreste. Avem noroc, chiar inainte de poarta un alt drum se face spre stanga si uitandu-ma pe gps vad ca acesta se uneste cu traseul stabilit undeva mai jos.




Continuam urcarea prin padure si usor, usor brazii lasa loc unui peisaj mai degraba caracteristic altitudinilor mari. Totusi ne aflam numai la aproximativ 600m deasupra nivelului marii.



Odata ajunsi in varf, incepem coborarea. Ca si de dimineata, ajungem la zonele populate de brazi numai cat se ne adapostim iar de ploaia marunta. Avem iar noroc ca ploaia nu tine mult si incepem iar sa urcam. Nu dureaza mult si ajungem iar in varful unui deal de unde urmeaza evident o coborare. Catalin si Alin o iau in fata in timp ce eu o las mai moale intrucat roata pe spate a prins un joc si la viteze mari o simt cum trepideaza. La un moment dat, uitandu-ma intamplator la gps, vad ca traseul stabilit o ia la dreapta pe un drum secundar, in timp ce Catalin si Alin si-au continuat coborarea pe drumul principal. Ma opresc, strig la ei dar degeaba. Mai astept putin, dar fiindca nici unul dintre ei nu se mai vede, imi continui si eu coborarea dupa ei, vazand pe gps cum ne departam din ce in ce mai mult de traseul stabilit.



Ii ajung undeva intr-o poiana dar cum e prea tarziu sa mai reparam greseala, decidem sa continuam coborarea. Cu parere de rau fata de traseul pierdut, plecam si in mai putin de zece minute iesim total din padure, trecem printr-un sat aflat pe malul Dunarii si ajungem la pista de biciclete ce urmareste fluviul.




Daca prin padure nu a fost decat frig, aici, pe malul Dunarii mai bate si vantul. Astfel ultimii 20 de kilometri au fost un chin. Ne despartim de Alin la Donaustauf, eu cu Catalin continuand drumul pe malul nordic al Dunarii. Ne aducem aminte de aventura de anul trecut cand la inceputul lui iunie am plecat amandoi spre Viena pe acelasi traseu, dar din sens opus.




Ajung acasa in jur de ora cinci, dupa 67 de kilometri in aproximativ sase ore, numai bine cat sa fac un dus si sa ma culc. Desi erau sanse foarte mari sa ploua mereu, am avut noroc si cei cativa stropi de care am avut parte, ne-au gasit de fiecare data in mijlocul padurii la adapostul brazilor.

A fost o tura frumoasa care mi-a deschis apetitul. Peisajul a fost extraordinar si, desi pentru noi a fost prima iesire de anul acesta, noi ne-am comportat acceptabil. Numai ca acum trebuie sa stau cuminte. Saptamana viitoare am semi-maratonul ... si am emotii!

Niciun comentariu: